La cei 24 de ani
încă îmi mai pun întrebare, există oare oameni ideali? Nu am cunoscut nici unul
până acum, însă firea mea visăroare mă face să sper că totuși există. O
discuție de dimineață,m-a făcut să-mi pun câteva întrebări, aparent banale
pentru mine însă foarte esențiale. Cum o femeie poate deveni ideală în ochii
unui bărbat, fără însă a-și călca visele și orgoliul.
Prin respect și
înțelegere. Mi-am dat seama că relație poate fi fericită dacă învățăm să
respectăm intimitatea și visele celui de aproape. Dacă încercăm să găsim puncte
pozitive din orice fapt negativ. Pentru că imaginație îți poate juca feste
uneori. “Unde ai fost până acum, ce așa târziu vii acasă, ți-am zis să cumperi
asta, eu stau acasă da tu te plimbi cu prietenii”?, sunt doar câteva din
frazele care bărbații le aud de la femei, atunci când sunt supărate pe destinul
lor.
De mică mămica
m-a învățat să fiu resposabilă pe destinul și viața mea. Să nu fac alegeri și
după aia să învinuiesc omul iubit că nu s-a primit așa cum visam eu de la
început. Sau cum se mai zice în popor, “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Nu sunt căsătorită, nici
copii nu am încă, însă sper să reușesc să gândesc așa și după ce îmi voi uni
destinul cu cineva. Pentru că pentru a fi fericit trebuie să ai răbdare și să-l
faci pe cel de alături atât de iubit încât fără să-i spui, singur își va cere
scuze când va greși.
Ps. Gânduri de dimineață. Sau mai bine zis o scrisoare către
mine, să nu uit la 30 sau 40 de ani, de ceea ce visam la 24.